No, da ce iaște plagiatul?

Ultimele peripeții ale noului guvern au scos la iveală o problemă la care puțini mai stau să se gândească în mijlocul atâtor preocupări, distracțiuni şi urgențe (ministeriale): ce ne repugnă la ideea de plagiat? Imoralitatea lui? Tradarea concordanței presupuse dintre viața privată-intelectuală-publică? Întâi madama Corina Dumitrescu a primit stigmatul plagiatului, pe urmă conu Ioan Mang. Ce au cei doi în comun? Lucru arhicunoscut: două tentative – una mai puțin eșuată decât alta – de ministru al educațiunii poporului. Stim că nu e bine sa plagiem, că e hoție, că se pedepsește în fel şi chip, de la sancțiuni academice până la oprobriu public și retragerea credibilității făptașului. Dar hai să ne oprim asupra cuvântului însuși și să vedem dacă nu aflăm ceva despre reacția pe care o avem la auzul lui. Cum de am ajuns să folosim cuvântul “plagiat” și de ce îl privim ca pe o adevărată plagă?

Din negurile limbii proto-indo-europene răsare rădăcina p(e)lag care trimite cu gândul la un lucru subțire și întins, așa ca o plasă sau plajă (ea însăși, prin francezul plage coboară din același copac indo-european). De aici și până la capcanele preistorice din sfoară înnodată nu mai e decât un pas și cuvântul pică-n plasă: el devine mai întâi, tot pe teren proto-indo-european plaga înainte de a se apuca de turism în insulele elene unde, bronzat, ajunge πλάγιος = înșelător, perfid – întocmai ca o capcană. Și cum o capcană nu apare din senin (decât în ochii victimei), cel care o întinde primește titlul de  plagiarius, de data asta în limba lui Cicero.  Hai că ne apropiem. Capcana lui plagiarius, deoarece încetase de mult în lumea latină să fie plasa întinsă prin padurile (teutonilor), devine, prin catacreză, acțiune de răpire, de apropriere prin forță și abuz. Cuvântul devine celebru mult înaintea gruparilor teroriste mujahedine ori a cartelurilor mexicane. La romani plagiarius era, de cele mai multe ori, un hoț de sclavi, nu înainte totuși de a consuma cursus honorum-ul corespunzator: înșelător, jefuitor, torționar.

Sensul se normalizează la hoție și mai ales răpire. În scrisoarea către fratele său Quintius, Cicero îl menționează pe Licinius plagiarius, care după toate aparențele, era un notoriu răpitor de oameni:

 “quid vero ad C. Fabium nescio quem (nam eam quoque epistulam T. Catienus circumgestat), ‘renuntiari tibi Licinium plagiarium cum suo pullo milvino tributa exigere'”[1]

Cu Seneca, o nouă treaptă este trecută. Sensul de hoție dispare și rămâne doar acela de rapt uman (hoția e recuperată de latrones):

“Aut ego fallor, aut regnum est inter auaros, circumscriptores, latrones, plagiarios unum esse cui noceri non possit.”[2]

Rapt, dar nu numai, ci și comerț de sclavi. În veacul al IV-lea d.Hr, Vulgata Sfântului Ieronim traduce ἀνδραποδιστής din 1 Timotei 1:10 (“vânzători de sclavi”) prin plagiariis pe care Pavel îi alăturase celor “necuraţi, ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, [..] ucigătorii de oameni, […] curvari, […]sodomiţi, […] mincinoşi, [..] ce jură strîmb”, etc. (1Tim 1:10).

Lucrurile se schimbă cu Marțial, bardul din Hispania secolului întâi d.Hr. În Epigrame întâlnim pentru prima dată sensul de rapt literar al cuvântului plagiarius, adică de plagiat în sens modern.

Commendo tibi, Quintiane, nostros –
Nostros dicere si tamen libellos
Possum, quos recitat tuus poeta -:
Si de servitio gravi queruntur,
Adsertor venias satisque praestes,
Et, cum se dominum vocabit ille,
Dicas esse meos manuque missos.
Hoc si terque quaterque clamitaris,
Inpones plagiario pudorem.
Ție, Quinctianus, îți încredințez carțile mele
Dacă pot totuși să le socotesc ca aparținându-mi,
Cele pe care poetul tău le recită
Dacă se plâng de un jug apăsător, tu le sari în ajutor
Și îi aperi în mod îndestulător,
Iar când se dă drept stăpânul lor
Spui că sunt ale mele dar că au fost oferite poporului.
Dacă vei afirma aceasta de trei sau patru ori
Îl vei face pe plagiator de rușine.

De la Marțial, plagiarius este primit, în fel și chip, în limbile vernaculare, iar în 1555 este înregistrată sintagma “poëtes plagiaires” în Les Ruisseaux de Charles Fontaine (1514-1564?) în franceza medie:

“..au jugement que feit Aristophanes devant le Roy Ptolomée, & à la punition que ledict Roy feit de tels cinges de Poëtes plagiaires”[3]

Französisches Etymologisches Wörterbuch ne încredințează că avem aici prima atestare a acestui cuvânt în limbă. (FEW 9, 12a). Franceza modernă nu a adus modificari semantice ori ortografice cuvântului. Românescul “plagiat” si familia sa lexicală provin de aici.

Cu ce ne alegem din acest periplu etimologic? În primul rând cu faptul că avem de-a face cu un cuvânt al cărui sens originar ducea cu el o condamnare morală pe care chiar și antichitatea păgână a notat-o. De aici sensul s-a înmuiat odată cu trecerea lui în lumea cărților și a rodului intelectual.

După standarde morale și juridice moderne, Dumitrescu și Mang merită o pedeapsă academică (retragerea titlului) și guvernamentală (moralitate-credibilitate-competență ministerială=detronare). După standarde etimologice, totuși, furtul lor este o jefuire materială, ba chiar o capcană întinsă cititorului, un rapt reprobabil care produce o plagă (plagă, deși asemănător ortografic cu plagiat, nu este înrudit etimologic cu acesta) într-un popor care încă nu și-a pierdut încrederea mult încercată în probitatea morală a conducătorilor săi.

1. Cic. Q. fr. 1.2, §6
2. Seneca, De Tranquilitate Animi, VIII, 4
3. Ch. Fontaine, Les Ruisseaux, (Lyon 1555), p.349

Advertisements

One thought on “No, da ce iaște plagiatul?”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s