Omonimul orfan cu dublă cetățenie

Azi mi s-a reamintit că limba română a dat carte de identitate anglicismului “grant” (NODEX: “Subvenție acordată (de stat, de o organizație etc.) unei persoane, unei instituții.) Viziunea mea lingvistică nu îmi îngăduie să privesc cu seninătate această acceptare în cetatea lexicală a lui “grant” dar mă supun. Dealtiminteri, am cam renunțat să mă indignez la toate bazaconiile de reforme pe care le mai născocește Academia Română. Dar trecem peste.

Se pare că subvenție nu era un cuvânt suficient de grăitor în limbă și am simțit nevoia să îmbogățim gradina lui locație, scrub, target sau challenge. Presa începe să zumzăie de “granturi universitare”, “granturi parțiale”, etc, dar puțini își dau seama că “grant” există de mai bine de un veac în limbă, însă nici pe departe cu acest sens. Răspunsul se află, foarte comod, sub podul Grant din București. Când eram mic și ma ducea tata cu mașina pe podul Grant, imi amintesc că nu o dată m-am întrebat dacă nu cumva capitanul Grant al lui Jules Verne a ridicat podul, de ciudă că vulturul i-a răpit copiii. Căci pe vremea aceea (nu mai știu cum e acum) podul era o mizerie. Ei bine, podul este înrudit cu un capitan dar nu cu personajul lui Jules Verne. De data aceasta, este vorba de “căpitanul” hoției, un anume “Le Grand” care a inventat un furtișag pentru care multi locuitori ai mahalalei “Grant” erau celebri la mijlocul veacului trecut. Dacă Le Grand a existat sau era o legendă, nu se știe.

În Dicționaru limbii românești din 1939, August Scriban dadea următoarea explicație anecdotică a substantivului grant (care face, de altfel, pluralul în granturi, la fel ca anglicismul nostru subvenționat):

Un fel de a pungăși după sistema pungașilor din Grant, care era un cîmp numit după numele unuĭ francez Le Grand, ĭar astăzĭ e o mahala a Bucureștilor și care se practică așa: doĭ pungașĭ ochesc o victimă naivă (de obiceĭ un țăran), cu care unu din eĭ intră în vorbă, apoĭ amîndoĭ merg cît-va [!] timp împreună pînă ce… găsesc un portofel unflat, aruncat în calea lor de al doilea pungaș. Primu pungaș se preface emoționat și roagă victima s´ascundă portofelu găsit. Peste puțin, apare al doilea pungaș și-ĭ întreabă dacă nu cumva aŭ găsit un portofel. Primu pungaș tăgăduĭește și se oferă să fie căutat. Al doilea pungaș îl caută și nu găsește portofelu. Victima se lasă și ĭa [!] să fie căutată, ĭar pungașu, care a observat din timp ce fel de pungă saŭ portofel are victima, îĭ șterpelește punga saŭ portofelu și-ĭ strecoară în loc altu asemenea declarînd că nu șĭ-a găsit baniĭ. Apoĭ se scuză că ĭ-a turburat [!] degeaba, ĭar primu pungaș pleacă cu victima, veselă că al doilea pungaș n´a descoperit portofelu găsit și se duc amîndoĭ într´o cîrcĭumă ca să împartă baniĭ. După ce comandă ceva de băut, primu pungaș se retrage supt [!] un pretext oare-care și dispare, ĭar victima după o lungă așteptare, începe a-șĭ căuta baniĭ și constată cu groază și că baniĭ eĭ aŭ dispărut rămînînd în loc un portofel plin de hîrtiĭ, și că portofelu găsit, în care spera să găsească mulțĭ banĭ, e plin de hîrtiĭ.

Același autor precizează și cuvântul înrudit grăntaș, dovadă că avea de-a face, la mijlocul secolului al XX-lea, cu un radical intrat de ceva timp în limbă.

Avem așadar un omonim cu două biografii complet diferite, apărute în epoci diferite, din două limbi diferite. Iar dacă Ministerul Educației purcede în a constitui “granturi” pentru studenții “de la buget”, s-ar putea foarte bine, la cum s-au prezentat reformele ministeriale în ultimii ani, să avem de-a face cu un “grant” de mare clasă, după definiția lui Scriban. Iar aceasta nu ne-ar mira.

Rămân cu o intrebare. De ce limba română și-a pierdut facultatea de a “pre-lucra” un cuvânt înainte de a-l canoniza? Între modeling, upgrade, skinny sau fresh de portocale, nu mai ramâne decât să aspirăm, cu cea mai mare ușurătate, cuvintele altor limbi, fără să ne sinchisim de morfologie și ortografie (atrăgeam atenția în altă postare – mă supun din nou – asupra cuvântului dizabilitate, care nu urmărește regulile de compunere ale substantivelor, dovadă că intrarea sa în limbă a fost abuzivă). Când cucereau alte cetăți și le capturau zeitățile, romanii aveau grijă să latinizeze numele celor din urmă. Era o chestiune sacră. Selene devenea Luna. Astăzi, proaspăt devine fresh.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s